Civilizația cuvântului și civilizația(re)sentimentelor
Dictaturile preferă un mediu mistic, potrivit trăirilor intense și adormirii rațiunii, de la zeificarea din timpul vieții a împăraților romani până la personajele prezentului care nu ezită să se considere providențiale și se comportă ca atare. Rădăcinile curentelor readuse azi în actualitatea noastră se găsesc în prima jumătate a secolului trecut, când gândirismul și trăirismul au început ca proiecte de avangardă și au răspuns la frământările europene din vremea aceea. Trecute ulterior prin filtrele ideologice ale acelor timpuri, au intrat în malaxorul politicii și au degenerat în radicalizare și fanatism. Mulți intelectuali au fost prinși între roțile dințate ale mecanismelor sociale și au aterizat până la urmă în bloc în lagărele după model sovietic, apărute și la noi ca rezultat al – cum altfel? – eliberării de către armata roșie. Cei care nu au reușit să se distanțeze la timp sau să emigreze – când emigrația mai era posibilă – au servit drept carne de tun pentru a ilustra victoria revoluției proletare și au plătit cu sănătatea și chiar cu viața pentru faptul ca au fost la locul nepotrivit într-un moment nepotrivit.
Generația mea, născută imediat după război, le-a auzit numele șoptite de vârstnici, nu era recomandabil să-i amintești cu glas tare. După anii 70 a urmat o restaurare parțială și mai ales lacunară a unora pe care regimul i-a folosit în contextul orientării ideologiei oficiale de la internaționalismul proletar la național comunism. Nu sunt calificat sa fac o istorie a gândirii filosofice din acea vreme, notez doar impresii ale celor trăitori atunci. Îmi amintesc emoțiile vizibile la repetițiile corului cadrelor didactice la intrarea în repertoriul corului a unor piese ignorate cu strășnicie până atunci: Trei culori, Pe-al nostru steag, Deșteaptă-te române.. Nu aveam de ce să bănuim atunci că era un joc de imagine, că de fapt în politică nu s-a schimbat nimic și nu avea să se schimbe până spre sfârșitul anilor 80 când suveranitatea afirmată a valorilor naționale a însemnat de fapt opoziția față de glaznost și perestroika gorbaciovistă în favoarea stalinismului clasic al cărui ultim reprezentant era Ceaușescu. Era refuzul de a-l înlocui pe Ceaușescu cu Ion Iliescu, înlocuire care ar fi fost posibilă la congresul XIV și care a fost pusă în fapt cu două luni mai târziu și cu prețul a o mie de vieți sacrificate.
Azi trăim reactualizarea acelorași teme tot pe fondul disputelor politice, care acum, ca și atunci, sunt lupte pentru putere și nicidecum dezbateri ideologice. Din nou se face apel la (re)sentimentele oamenilor și nu la rațiunea lor. Rezultatele sunt vizibile mai ales pe social media, canalul colector al frustrărilor și obsesiilor contemporane. Sofismele sunt la mare preț, un perete alb poate fi negru sub rezerva dreptului de a avea o altă părere. Înlocuirea faptelor cu păreri este un joc periculos. El discreditează realitatea factuală, iar înlocuirea faptelor cu opinii nu poate genera decât haos. Orientarea a devenit posibilă din momentul în care omenirea a acceptat punctele cardinale general valabile. Abolirea acestui sistem și înlocuirea lui cu trăiri subiective poate duce în cel mai fericit caz la extaz, care este o stare de moment și este de obicei însoțit de pierderea orientării.
În multe privințe retrăim stări asemănătoare proletcultismului din anii 50 care a avut un singur obiectiv, aneantizarea societății anterioare și înlocuirea ei cu o lume nouă. A urmat un experiment la scară socială care a durat jumătate de secol și s-a terminat cu un eșec total. Întâmplările de atunci au fost impuse de o armată de ocupație. Deci aveam o scuză, chiar dacă acest amănunt nu a folosit nimănui. Acum nu avem nici o scuză…
z.d.
