Despre cum să le spui politicos semenilor că și-au dedicat viața unei iluzii
Te pregătești să le spui ceva ce nu vor sa audă. Viața e plină de fapte și împrejurări pe care le cunoaște toată lumea, dar despre care nu vorbește nimeni, dovadă că oamenii detestă realitatea. De pildă singurul sens pe care îl are existența noastră este acceptarea faptului ca nu are nici un sens. În acest punct aplicația cultura generală din creierul nostru se revoltă, fiindcă am fost programați să vedem cu orice preț un sens al existenței noastre: pentru unii mai limpede (mujahedinul s-a născut și trăiește să-l slujească pe Alah), pentru alții sensul e mai confuz, rămâne însă operandul trebuie fără de care se năruie întregul edificiu: trebuie, adică exclus fără. Ne aflăm ca Adam în fața alegerii: adică Eva. Punct. Punem capăt oricărei îndoieli, bietul Descartes a fost invalidat, progresul a învins, adică ne-am convins ca nu e nevoie de el.
Există contemporani care s-au eschivat, nu sunt radicali, încearcă să trăiască în prezent, încearcă, unii chiar reușesc. Alarmant e că instituții reper din cultura noastră îi ignoră pe acești contemporani și se comportă protector cu oamenii a căror (singură) calitate este că nu trăiesc în prezent. Banul public finanțează insule în care timpul s-a oprit prin 1990, unde mai bântuie fantomele trecutului fiindcă sunt singurele cu care se pricep să se lupte rezidenții. E o partidă cu cărți însemnate, autorul nu poate fi decât victorios, aplauze! Statistica vorbește despre contractarea (îngrijorătoare) a pieței de carte, iar noi nu am înregistrat un eșec literar în ultimele decenii(???). Nici o carte proastă, nici un autor neinspirat, tămâie peste tot. În anii 80 literatura avea o miză. Delicată, discutabilă, anemică uneori, dar prezentă. Anul 90 a venit cu eliberarea autorului de această povară. Toți autorii se simțeau ca Sadoveanu când a scris Mitrea Cocor pentru premiul Lenin. Și toți așteptau premiul, care n-a mai venit. Lenin era ocupat în alta parte.
Nu mai contează. Întreaga noastră existență a devenit un joc de societate. Cândva se juca scrabble sau mima. Pentru cei mai sofisticați erau cuvintele încrucișate. În prezent existența e sinonimă cu social media. Ai cont, deci exiști. Postările sunt semne de vitalitate. Cantitatea primează. Conținutul e irelevant. Nu-l reține nimeni. Ai norocul să enervezi pe cineva și îți surâde șansa să devii viral. Deci scrie tâmpenii, contrariază-i pe fraieri. Strică-le distracția și se vor enerva, te vor face celebru. Pentru câteva ore, cât durează euforia virtuală, nu produce mahmureală, însă poate crea dependență. Nici asta nu e grav. Aproape toată lumea trăiește cu telefonul în mână. Adică trăiește pe sau prin telefon. Realitatea e doar o întrerupere neplăcută. Nimeni nu mai are o privire de ansamblu. Cel puțin nimeni dintre noi, utilizatorii. Uneori ieșeam la plimbare să scap de durerea de cap provocată de statul obsesiv în fața ecranului. Strada arăta cu totul altfel, nu se potrivea de loc cu ce se întâmpla pe net. Instinctul îmi spunea că ceva nu era în ordine. N-am aflat ce. Între timp m-am obișnuit. Ma joc cu motanul și uit de net. Suntem super informați dar habar nu avem de realitatea în care trăim. Ceea ce nu ne împiedică să insistăm: avem întotdeauna dreptate, e inacceptabil sa fim contraziși.
Pe scurt: Cântarea României din republica socialistă a eșuat, dar chiar dacă ar fi izbutit, politrucii de atunci nu ar fi visat vreodată la așa mană cerească. Îndoctrinarea e mic copil pe lângă radicalizare. Un îndoctrinat devine obtuz, fanaticul – violent.
z.d.
