Prof. Mirela Rus
Omul, precum steluța de pe Cer și bobul de sare, este parte a luminii și harului lui Dumnezeu. Nu fiecare om este o stâncă, dar poate fi acel fir de praf sau nisip care se sudează cu altele și altele pentru a forma piatra mare și puternică din Creația Sa. „În fiecare om este o lumină. Suntem lumină unii pentru ceilalți. Fiecare se umple de lumina celuillalt.” (Pr. Dumitru Stăniloae) Pentru ca această lumină să crească și să fie mereu vie, este vitală comuniunea în iubire, aceasta fiind o odihnă a sufletului.
Ziua de 1 Noiembrie este simbolul odihnei veșnice în Dumnezeu, în Lumina și dragostea Lui, este, precum noaptea de Înviere, un sfânt prilej de a ne răcori și a ne alina sufletul de dorul de cei plecați, dor care doare. Leacul pentru vindecarea de trauma morții „noastre” când cineva drag pleacă în Veșnicie este nădejdea în Înviere. Hristos a rămas singur pe Crucea Golgotei, spre Mântuirea și Învierea noastră. El vindecă suferința, răutatea și singurătatea noastră în fața morții. Când vom trece pe această cărare, sau pe lângă ea, cel puțin o dată în viață, sau începând de atunci, vom înțelege asta.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e trimis de acela. Prin dor vine ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.”
Ziua de 1 Noiembrie, numită „Ziua morților”, este de fapt o zi de sărbătoare, o sărbătoare a vieții, fiindcă înseamnă un refuz al uitării, pentru că cei plecați trăiesc în sufletele noastre. În această zi, în această perioadă, mai mult decât în restul anului, fiecare mormânt devine un mic altar de lumină. Crucile, în lumina tremurândă a lumânărilor, par niște porți spre lumea de dincolo.
Aceste zile sunt un bun prilej de introspecție, de popas în sinele nostru. Pentru că pășim grăbiți pe lângă noi, pe lângă anii noștri, încât, la un moment dat, ni se face dor de noi, de tine, de mine….Toată viața cădem și ne ridicăm, visăm și ne trezim, așteptând ziua de mâine. Dar azi? ….Toată viața învățăm, învățăm despre iertare și despre iubire, până la „buza mormântului”.
În momentele de rugăciune și de pomenire, consider că are loc o întâlnire atât de intimă și atât de tainică cu cei pe care-i purtăm necontenit în suflet. Căci „ei n-au murit, sunt numai duși”. Moartea trupească este o călătorie, din lumea celor vremelnice, înspre cele veșnice și stătătoare; este un pas din acest „vis de înșelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieții pe Pământ”, înspre viața adevărată, care este o certitudine.
Călătoria pe acest pământ poate fi o clipă efemeră, un zbor înspre clipa cea eternă. Sfântul Părinte Arsenie Papacioc spunea că „o clipă poate să fie un timp și o suspinare o rugăciune”. Nu e nevoie de cuvinte; dorul de cei plecați este o rostire a rugăciunii din inimă și lacrima însăși devine rugăciune. Dincolo de mormintele pline de flori și lumină este dragostea , care nu se stinge odată cu viața pământească. Fiece lacrimă, fiece murmur de rugăciune, fiece lumânare este o mărturisire tainică a dragostei pentru cei plecați în veșnicie, dar atât de vii și de prezenți în inimile noastre.
CLIPA
Mirela Rus
Nestatornică e clipa ce trece,
Însă gândul meu o cheamă înapoi;
Ea fuge precum un fluture alb,
Venit din eter, poposind prea puțin în al vieții tumult…
Dulce și tandră e clipa ce în dar ți s-a dat.
O prinzi în palma tremurândă,
O-nfășori în petale de dor și o rogi să rămână,
Să-ți adape sufletul arzând,
Să îți potolească foamea de lumină.
Și chiar când din palmă zborul și-a luat,
Rămâne fiorul și fărâma de viață
Ce s-a scurs din ea.
În noaptea neagră ea îți va fi stea,
În zorii mult prea reci, îți va fi rază de soare.
Și-n abisul ființei din tine,
Va umple pustiul și-l va învia.
